Irving L. Janis

1 fișă

1. 01

   Un grup unit și prietenos e în cel mai mare pericol să nu mai gândească critic, iar remediul e o procedură care face din obiecție o datorie, nu o trădare.

   Victims of Groupthink: A Psychological Study of Foreign-Policy Decisions and Fiascoes · 1972

   Dezacordul supraviețuiește într-un grup unit doar dacă o procedură îl transformă din trădare în datorie.

   Janis a studiat fiascouri de politică externă, începând cu Golful Porcilor, și le-a pus alături de decizii mai bine conduse, precum criza rachetelor din Cuba și Planul Marshall. Concluzia lui, formulată „în spiritul legilor lui Parkinson”, e citatul de mai sus: pericolul crește odată cu coeziunea. Simptomele sunt ușor de recunoscut — iluzia invulnerabilității, autocenzura îndoielilor, iluzia unanimității, „paznici ai minții” autodesemnați, care îl feresc pe lider de informațiile incomode. Rezultatul: alternative neexaminate și riscuri necântărite. Totuși Janis nu conchide că unitatea e rea: observă că grupurile fără ea pot produce fiascouri și mai mari. Remediile sunt procedurale, nu morale. Rolul de evaluator critic e dat fiecărui membru, ca obiecția să fie o obligație, nu o lipsă de loialitate; experți din afară sunt invitați să conteste opiniile grupului; după o decizie preliminară se ține o ședință „a doua șansă”, în care oricine își poate spune îndoielile rămase. Pentru o echipă de analiză asta înseamnă o revizie colegială cu mandat explicit de a găsi slăbiciuni și o opinie separată care călătorește împreună cu produsul. Capcana tipică e disidența ritualică: un rol pe care toți îl știu jucat, deci nu-l mai ascultă nimeni.

   “Cu cât sunt mai mari amabilitatea și spiritul de corp între membrii unui grup restrâns de decidenți, cu atât e mai mare pericolul ca gândirea critică independentă să fie înlocuită de gândirea de grup, care va duce probabil la acțiuni iraționale și dezumanizante îndreptate împotriva celor din afara grupului.”

   Deschide fișa →