„Revoluția franceză a fost o revoluție politică care a operat ca o revoluție religioasă.”Alexis de Tocqueville · Vechiul Regim și Revoluția · 1856 · Vechiul Regim și Revoluția, Cartea I, capitolul 3
O revoluție care promite mântuirea omenirii nu mai tolerează dizidența: o tratează ca erezie.
Tocqueville observă că revoluționarii nu au vrut doar reforme, ci o regenerare totală a omului. Ca o credință nouă, ideologia lor a promis mântuire universală și a tratat dizidența ca pe erezie. Teroristii au executat în numele virtuzii, nu al interesului, iar simbolurile vechi au fost înlocuite cu ritualuri noi, ca festivalul Ființei Supreme.
Cardul spune că revoluția a avut fervoarea unei credințe. Pasul următor: de ce o credință politică e mai periculoasă decât una religioasă. Religia tradițională vorbea despre lumea de dincolo, deci lăsa puterea pământească disputabilă. Credința revoluționară promitea fericirea aici, pe pământ. Deci orice obstacol devenea un dușman de înlăturat acum. Tocqueville vede aici o noutate: politica a preluat zelul religios, dar fără frâna smereniei. Exemplu obișnuit: un vecin care îți impune regimul lui de reciclare cu ardoare misionară e enervant; un stat cu aceeași ardoare devine teroare. Mântuirea amânată tolerează răbdarea; mântuirea imediată cere executarea opozanților. Întrebarea următoare: cum recunoști timpuriu o mișcare care trece de la reformă la credință?
De ce contează Văzută așa, revoluția explică de ce orice mișcare care se crede purtătoarea unei adevăruri totale devine intolerantă. E un avertisment util pentru cititorul care judecă fanaticismele politice de azi.