„Omul care este fără oraș, din natură și nu din întâmplare, este fie un om jos, fie mai presus de om.”Aristotel · Politica · -335 · cartea I, capitolul 2
Cine poate trăi fără oameni nu mai e om: e zeu sau fiară.
Aristotel atacă aici iluzia autonomiei absolute. Cine nu are nevoie de oraș nu mai e om în sensul deplin al cuvântului, ci ceva deasupra lui, un zeu; cine nu poate trăi printre oameni e ceva sub el, o fiară. Ambele cazuri scapă condiției umane. Ermitul care se autoproclamă independent de lege nu e un model de libertate, ci un caz limită, la marginea speciei.
Aristotel nu condamnă singurătatea aleasă, ci iluzia că am ajuns acolo singuri. Chiar și cel care se retrage la marginea satului trăiește din drumuri făcute de alții, din cuvinte învățate de la alții, din reguli pe care nu le-a inventat. Independența reală e o recoltă, nu o rădăcină. Gândește-te la cineva care își face pâinea acasă, fără să cumpere nimic: tot folosește grâu de la alții, rețete moștenite, un cuțit fabricat în altă parte. Dependența nu dispare când o ignori, ci doar devine invizibilă. Iar asta ridică o întrebare: dacă avem nevoie de oraș chiar când fugim de el, ce anume ne ține legați de el de fapt?
De ce contează Un antidot la mitul omului care se descurcă singur: ne amintește că dependența de alții nu e un defect, ci definiția noastră.