„Așa cum o persoană renunță la hainele uzate și îmbracă altele noi, tot așa și trupul renunță la trupurile uzate și intră în altele noi.”Bhagavad Gita · Bhagavad Gita · -200 · capitolul 2, versetul 22
Trupul e o haină pe care sufletul o schimbă la fiecare moarte; purtătorul rămâne același.
În dialogul dintre Krishna și Arjuna, imaginea hainelor face moartea gândibilă: trupul e un veșmânt purtat și dat jos, iar cel care îl poartă rămâne același. Analogia funcționează prin familiaritate — schimbarea hainelor e banală și nedureroasă, deci suferința legată de moarte ține de identificarea cu trupul, nu cu realitatea. Pentru Arjuna, care ezită să lupte de frica morții, doctrina reîncarnării reordonează ce contează cu adevărat.
Imaginea hainelor face ceva subtil: mută atenția de la momentul morții la cel care se schimbă de-a lungul întregii vieți. Trupul tău de azi nu e cel din copilărie, dar tu nu te plângi de asta — e o continuare firească. Gita sugerează că moartea e doar o treaptă din același proces, nu o rupere. Gândește-te la un cuvânt pe care îl rostești de-o viață, deși celulele care îl pronunță s-au înlocuit de multe ori. Cineva care înțelege asta nu mai tratează bătrânețea ca pe un dușman, ci ca pe o schimbare de veșmânt în curs. Dar dacă trupul e doar haină, ce rămâne neschimbat în mine de la început până la sfârșit?
De ce contează Oferă un cadru pentru a privi moartea — a celor dragi și a proprie — ca schimbare de stare, nu anihilare.