„Sunt un iubitor al omenirii, dar mă mir pe mine însumi: cu cât iubesc omenirea în general, cu atât mai puțin iubesc oamenii în particular.”Feodor Dostoievski · Frații Karamazov · 1880 · Cartea a 2-a, capitolul 4
Iubirea pentru omenire costă doar vorbe; iubirea pentru oameni costă timp și ego.
Dostoievski pune în gura lui Ivan Karamazov o mărturisire care demontează umanismul de salon. Omenirea e o idee curată, fără mirosuri, fără pretenții, fără părți plictisitoare. Omul de lângă tine, dimineața, cu cererile lui mărunte și iritante, cere răbdare reală. Iubirea abstractă costă doar vorbe; cea particulară costă timp și ego. Un activist care scrie pasionat despre drepturile tuturor, dar nu suportă vecinul zgomotos, trăiește exact acest paradox.
De ce contează Oferă un test onest pentru idealismul personal: dacă nu rezistă la contactul cu oamenii concreți, e mai degrabă estetică decât iubire.