„Cel mai bun lucru pe care îl poate face intelligence-ul este să valorifice la maximum dovezile, fără să facă din ele mai mult decât merită.”Jack Zlotnick (CIA, Center for the Study of Intelligence) · Bayes' Theorem for Intelligence Analysis · 1972 · Jack Zlotnick, «Bayes' Theorem for Intelligence Analysis», Studies in Intelligence vol. 16, nr. 2 (1972), paragrafele introductive
O dovadă contează doar în măsura în care e mai probabilă sub o ipoteză decât sub cealaltă.
CIA a sponsorizat cercetări interne despre aplicarea teoremei lui Bayes în analiza de intelligence, iar Jack Zlotnick, analist participant, a descris metoda în Studies in Intelligence. Forma folosită e cea cu șanse: șansele revizuite (R) sunt egale cu șansele anterioare (P) înmulțite cu raportul de verosimilitate (L). Analiștii nu judecau direct concluzia; judecau doar L pentru fiecare dovadă nouă — de câte ori e mai probabilă, de pildă, o desfășurare de trupe la graniță dacă urmează un război decât dacă nu urmează. Dacă de două ori, L = 2, iar șansele se dublează. R devine apoi P-ul următoarei dovezi. Pașii: formulezi două ipoteze care se exclud; fixezi explicit șansele de pornire; pentru fiecare dovadă estimezi separat cât de probabilă e sub fiecare ipoteză; înmulțești și treci mai departe. Metoda merită când dovezile vin în șir și tentația e să reacționezi la ultima. Zlotnick numește o limită: aproape de deznodământ, multe dovezi devin nediagnostice — la fel de probabile sub ambele ipoteze. O a doua capcană clasică e să tratezi două rapoarte din aceeași sursă ca independente; înmulțite ca atare, umflă concluzia. Eroarea tipică rămâne confuzia dintre o dovadă compatibilă cu ipoteza și una diagnostică.
De ce contează Fără o regulă explicită de actualizare, ultima dovadă primește greutatea cea mai mare doar pentru că e ultima, nu pentru că spune mai mult.