„În general, e mai ușor să faci un adversar să-și păstreze o convingere preexistentă decât să-i prezinți dovezi fictive care să i-o schimbe.”Central Intelligence Agency, Office of Research and Development · Deception Maxims: Fact and Folklore · 1980 · CIA, «Deception Maxims: Fact and Folklore» (aprilie 1980, declasificat în 2015), Maxima 1 «Magruder's Principle — the Exploitation of Preconceptions», p. 5
Cel mai periculos set de indicii e cel care îți confirmă perfect ce credeai deja.
În 1980, un studiu de cercetare al CIA a sintetizat cazuri istorice de înșelare în maxime pentru analiști. Prima, principiul lui Magruder, spune că e mai ușor să întărești o convingere existentă decât să construiești una nouă. Exemplul clasic e Normandia: Hitler și cei mai mulți dintre consilierii săi militari se așteptau la debarcare în Pas de Calais, Aliații știau asta din interceptări, iar planul de acoperire a hrănit exact acea convingere. «Lema lui Jones», după fizicianul britanic R. V. Jones, adaugă că înșelarea devine mai grea pe măsură ce victima are mai multe canale de informație — dar, în anumite limite, cu cât sunt mai multe canale controlate, cu atât povestea e mai credibilă. Contra-înșelarea decurge din amândouă. Notezi ce crezi deja și ce ar vrea adversarul să crezi; dacă cele două coincid, ridici garda. Verifici din câte canale cu adevărat independente vine confirmarea, pentru că cele controlate se confirmă între ele. Cauți indiciile care ar trebui să existe dacă povestea e adevărată și lipsesc. În matricea de ipoteze, înșelarea intră ca ipoteză explicită. Capcana opusă e paranoia: o observație pusă pe seama lui Jones, numită „bâta lui Crabtree”, avertizează că pentru orice set de observații contradictorii se poate construi o explicație coerentă, oricât de complicată — deci o poveste de înșelare care explică totul nu dovedește nimic singură.
De ce contează Analistul e cel mai ușor de înșelat exact acolo unde se simte cel mai sigur, pentru că acolo adversarul nu trebuie să-l convingă de nimic nou.