„Vorba omenească e ca un ceaun crăpat în care bătăm melodii ca să facem urșii să joace, când am vrea să smulgem lacrimi stelelor.”Gustave Flaubert · Madame Bovary · 1857 · Madame Bovary, partea a II-a, cap. 7
Orice vorbă e un ceaun crăpat: între ce simți și ce auzi celălalt se pierde exact ce conta.
Emma îi spune asta lui Rodolphe, în momentul în care încearcă să-i spună cât de mare e iubirea ei și simte că vorbele îi rămân mici. Flaubert construiește aici o teorie a comunicării înainte să existe un termen pentru ea: emițătorul are un mesaj intens, canalul e imperfect, iar receptorul primește ceva mai mic și mai deformat. Romanul întreg funcționează pe acest mecanism — Emma își construiește din cărți citite o idee despre iubire, apoi încearcă să o trăiască, iar viața reală nu se supune șablonului. Exemplul concret e chiar scena: Rodolphe aude declarația și o traduce imediat în „femeie disponibilă”, adică exact ce nu spunea Emma. Flaubert nu promite un limbaj mai bun; arată doar că orice formulare rămâne un ceaun crăpat.
De ce contează Când două sisteme primesc aceleași întrebări și dau răspunsuri care se contrazic, diferența nu e în fapte, ci în ce se pierde pe drum prin limbaj.