„Numiți-mă Ismael. Acum câțiva ani — nu contează exact cât — având puțini sau deloc bani în buzunar și nimic anume să mă intereseze la mal, m-am gândit să mă plimb puțin pe apă și să văd partea lichidă a lumii.”Herman Melville · Moby-Dick · 1851 · Moby-Dick, capitolul 1 („Loomings”)
Cine nu are nimic de pierdut nu alege misiunea — doar se lasă purtat de ea.
Melville deschide romanul cu un narator care se dă drept o simplă etichetă: un nume, nu o identitate. Ismael e omul fără ancoră — fără bani, fără familie, fără ocupație — care urcă pe un vapor nu din vocație, ci din plictiseală și sărăcie. Mecanismul e subtil: cine nu are nimic de pierdut acceptă ușor orice misiune care i se pare mare, chiar nebună. Pe vapor, obsesia căpitanului devine a lui prin simpla contiguitate. Romanul arată cum un proiect colectiv, pornit din motive banale, poate lua o direcție pe care nimeni nu a votat-o și din care mulți nu mai ies.
Ismael nu își spune numele real. Îl alege. Prima decizie a romanului nu e urcarea pe vapor, ci inventarea unei identități pentru cine vrea să audă povestea. Cine se numește singur își scrie și rolul. Gândește-te la cine intră într-un grup nou și zice doar un pseudonim: de fapt alege cât de mult din el rămâne vizibil. Ismael își dă un nume care, în tradiție, înseamnă exilatul, cel aruncat afară. Nu se plânge de asta; o anunță cu o anume mândrie. Libertatea lui e dublă: nu are nimic, deci poate fi oricine. Dar tocmai de aceea nu are nici filtru — acceptă orice poveste care pare mare. Întrebarea care urmează e simplă: ce se întâmplă când cel fără ancore întâlnește un om care are o obsesie?
De ce contează Ismael e portretul exact al celui care intră într-o agitație pe care nu o înțelege, purtat de entuziasmul și obsesia altora.