„Cerul și pământul s-au născut odată cu mine, iar cele zece mii de lucruri și eu suntem unul.”Zhuangzi · Zhuangzi · -300 · capitolul 2
Granița dintre mine și lume e desenată de mintea mea, nu de realitate.
Gândirea obișnuită desparte lumea în «eu» și «lucruri», apoi trăiește anxioasă de granița dintre ele. Zhuangzi sugerează că această graniță e o construcție a minții: eu, muntele și musca apar din același proces și dispar în același proces. Când vezi un val ca parte a mării, nu ca obiect de apărat, frica de pierdere se subțiază. Un om care se supără că îmbătrânește uită că îmbătrânirea este același curent care l-a și făcut, cândva, tânăr.
Granița dintre «eu» și «lume» se fabrică în fiecare clipă, fără să observăm. Zhuangzi invită la un experiment simplu: trage aer în piept. Îl poți numi al tău, dar era al cerului acum o secundă și va reveni curând. Același lucru cu mâncarea, cu cuvintele învățate de la alții, chiar cu gândurile. Ceea ce numim «eu» e mai degrabă o mișcare în interiorul unui flux decât un obiect închis la cheie. Un om care se trezește dimineața și spune «azi am din nou de luptat cu lumea» își construiește singur zidul în aceeași frază. Dacă granița se face mereu, înseamnă că poate fi și gândită altfel. Dar ce se întâmplă, mai exact, cu frica când zidul se subțiază?
De ce contează Cine se simte mic și amenințat de o lume ostilă poate folosi imaginea ca antidot la singurătate: nu ești un apărător asediat, ci o formă temporară a aceluiași tot.