„Copilul are o sută de limbaje, dar i se fură nouăzeci și nouă. Școala și cultura îi despart capul de corp.”Loris Malaguzzi și colaboratorii · The Hundred Languages of Children · 1993 · Loris Malaguzzi, poemul «Invece il cento c'è», reprodus în «The Hundred Languages of Children» (1993) — redare din memorie a două versuri, necolaționată
Documentarea arată procesul, nu produsul — și tocmai de aceea schimbă ce urmărește copilul.
Reggio Emilia e un oraș din nordul Italiei ale cărui grădinițe au fost construite, la propriu, după război, de părinți, pe ideea că un oraș care a trăit fascismul are nevoie de cetățeni capabili să gândească singuri. Malaguzzi, profesor, a fost arhitectul abordării. Câteva trăsături o fac recunoscabilă. Proiectul: copiii urmăresc o întrebare a lor săptămâni întregi, fără o programă care să spună unde trebuie ajuns. Documentarea: educatorii fotografiază, transcriu și afișează procesul, nu produsul, astfel încât gândirea copiilor devine vizibilă și pentru ei, și pentru părinți, și pentru educatori — e simultan metodă de predare, de formare și de răspundere publică. Atelierul, cu un artist angajat permanent, dă acces la materiale adevărate. Mediul e numit al treilea educator, după alți copii și adulți. Un detaliu care spune tot: la Reggio, educatorii nu lucrează cu fișe pregătite dinainte, tocmai pentru că un răspuns pregătit face inutilă întrebarea copilului.
Pasajul 1. Dacă copilul gândește și prin lut și prin mișcare, atunci un desen nu e o ilustrare a gândirii — el este gândirea în curs. Un băiat care desenează același pod de trei ori nu repetă: testează variante, cum am face noi cu schițe. Diferența e că el nu are încă alt canal pentru acest test. Când adulții cer doar explicații verbale, pierd exact momentul în care ideea se schimbă pe pagină. Întrebarea care urmează: ce anume pierdem când cerem copilului să traducă totul în cuvinte?
Pasajul 2. Când cerem traducerea în cuvinte, nu doar pierdem ceva — învățăm copilul că gândirea lui reală e cea verbală, restul e jucărie. Asta e furtul din citat: nu materialele, ci statutul lor. O fetiță care construiește un turn din cuburi și primește laude pentru desenele ei învață, în câteva săptămâni, ce merită atenția adultului. La Reggio, educatorul face opusul: se apleacă asupra turnului și întreabă de ce e instabil la baza a doua. Tratează cuburile ca pe o afirmație care poate fi discutată. Diferența nu e în copil, ci în ce alege adultul să vadă. Rămâne însă o întrebare: dacă gândirea e vizibilă în materiale, cum o facem de fapt vizibilă pentru ceilalți?
De ce contează Pentru că mută evaluarea de la ce a produs copilul la ce a gândit, iar un părinte care începe să fotografieze procesul în loc să laude rezultatul schimbă, fără alt efort, ce anume învață copilul să urmărească.