„A fi este un rău; a nu fi este un bine.”Giacomo Leopardi · Zibaldone · 1832 · p. 4174
A exista înseamnă a dori, iar a dori înseamnă a suferi; neexistența e doar absența durerii, nu o fericire.
Fraza condensează logica pesimismului leopardian: dacă a trăi înseamnă a dori, iar a dori înseamnă a suferi de fiecare dată când realitatea dezamăgește, atunci simplul fapt de a exista e o povară. Nonexistența nu e glorificată ca fericire, ci doar ca absența durerii, un zero pe lângă un minus. E aceeași gândire pe care o întâlnim la cineva epuizat de boală cronică sau de sărăcie, care nu visează la plăceri mari, ci doar la încetarea presiunii.
Leopardi nu compară existența cu un paradis, ci cu propria ei umbră. Pentru el, a nu fi nu câștigă nimic în sine; câștigă doar prin contrast, pentru că orice minus bate un minus mai mare. E o aritmetică a durerii: cine suferă mult nu vrea mai mult, vrea mai puțin. Gândește-te la cineva cu dureri de dinți noaptea: nu își dorește o petrecere, ci doar ca durerea să se oprească. Aceeași logică se aplică și la dorințele obișnuite, nu doar la cele extreme. Orice dorință trăiește dintr-o lipsă, iar lipsa doare. Atunci întrebarea devine: dacă dorința însăși e sursa neajunsului, mai poate exista fericire în a fi? Leopardi răspunde la asta în reflecțiile sale despre plăcere.
De ce contează O folosește cineva care vrea să înțeleagă, nu să judece, gândurile de epuizare extremă ale unui apropiat — fraza dă formă unei stări pe care mulți o simt și o rușinează.