„Omul nu poate fi fericit decât prin iluzii, pentru că adevărul îi distruge fericirea.”Giacomo Leopardi · Zibaldone · 1832 · p. 4174
Fericirea nu trăiește în realitate, ci în iluzia care o umflă dincolo de măsură.
Leopardi observă un mecanism psihologic pe care psihologia modernă l-a confirmat parțial: speranța și așteptarea plăcerii contează mai mult decât plăcerea atinsă, care se dovedește întotdeauna mai mică decât era imaginată. De aceea iluzia, care umflă obiectul dorinței dincolo de realitate, este condiția fericirii, iar cunoașterea exactă o dizolvă. Cine visează toată iarna la o vacanță trăiește mai multă fericire decât în zilele de la destinație, unde totul apare exact cum este, măsurabil și finit.
Dacă iluzia susține fericirea, atunci maturitatea nu înseamnă a renunța la ea, ci a ști cum să o folosești. Leopardi sugerează o direcție neașteptată: nu alege între adevăr și vis, ci păstrează distanța față de ambele. Cel care își cunoaște propriile iluzii nu mai e prins de ele, dar le poate totuși locui. Gândește-te la cine își face planuri de grădină în februarie, știind perfect că unele plante nu vor prinde. Planul rămâne plăcut tocmai pentru că știe unde se termină. Aici apare întrebarea următoare: ce se întâmplă când altcineva îți spune, din afară, că visul tău e nerealist?
De ce contează Utilă pentru a înțelege de ce idealurile, proiectele și visurile de viitor ne susțin mai mult decât realizările lor, și de ce merită păstrate, chiar dacă știm că sunt parțial nerealiste.