„Am trebuit să suprime știința pentru a face loc credinței.”Immanuel Kant · Critica rațiunii pure · 1781 · B xxx
Când dovada devine imposibilă, credința nu moare, ci devine o decizie practică ghidată de legea morală.
Kant nu atacă știința, ci o delimitează: rațiunea demonstrează doar ce ține de experiență, deci pretențiile metafizice de a dovedi sau infirma Dumnezeu și nemurirea cad amândouă. Mecanismul: exact pentru că dovada e imposibilă, credința devine o decizie practică, susținută de legea morală din noi. Exemplu: nu pot demonstra că viața are un sens ultim, dar pot trăi ca și cum ar avea, pe baza datoriei.
Kant nu lasă credința la voia întâmplării. El îi dă o regulă: nu poate pretinde cunoaștere. Dacă cineva spune că știe sigur că Dumnezeu există, iese din credință și intră într-o pretenție nedemonstrabilă. Credința autentică își recunoaște propria limită. E ca un medic care nu poate garanta vindecarea, dar acționează hotărât pe baza celui mai bun raționament disponibil. Limita nu slăbește angajamentul, îl face onest. Se deschide astfel o întrebare: ce anume susține o asemenea hotărare, dacă nu dovada?
De ce contează Fraza e folositoare celor care vor să țină împreună rigoarea științifică și angajamentele morale fără a le confunda.