„Rezistența la forță este legitimă acolo unde forța este folosită fără drept.”John Locke · Al doilea tratat despre cârmuire · 1689 · capitolul XIX, paragraful 204
Forța care iese din drept pierde autoritatea și devine agresiune ca oricare alta.
Locke limitează aici dreptul la rezistență: nu orice forță poate fi contrazisă cu forță, ci doar cea care iese din drept. Guvernarea legitimă e ea însăși o formă de forță autorizată de lege, iar împotriva ei nu e rezistență, ci răzvrătire. Dar când conducătorul acționează fără drept, el iese din poziția de autoritate și devine un agresor ca oricare. E fundamentul teoretic al dreptului de a îndepărta un tiran, pe care Locke îl dezvoltă în restul tratatului.
Locke întoarce o etichetă pe care o folosim de obicei invers. Cine e de fapt răzvrătitul? Nu cel care se opune, ci cel care folosește forța fără drept. Un rege care acționează ilegal nu mai reprezintă legea; el o încalcă, deci se ridică împotriva ei mai întâi. Gândește-te la un paznic care te jefuiește: nu tu devii infractor când te aperi, ci el a încetat să mai fie paznic. Asta mută povara dovezii: nu opozantul trebuie să se justifice, ci cel care forțează. Și ridică o întrebare practică: cine hotărăște, în fapt, că forța a ieșit din drept?
De ce contează Ideea e de folos oricui se întreabă până unde se poate asculta de autoritate: legea cere supunere, dar când cei care o aplică o încalcă, critica și opoziția își recapătă legitimitatea.