„Constituția romană era o combinație a celor trei forme de guvernământ: monarhia, aristocrația și democrația.”Polibiu · Istorii · -140 · Istorii, cartea VI, capitolul 11
Puterea împărțită între trei forme de guvernământ se frânează singură și ține statul stabil.
Consulii aveau puterea regală, Senatul reprezenta elementul aristocratic, iar adunările populare pe cel democratic. Fiecare parte frâna pe celelalte, deci nimeni nu putea abuza singur de putere, iar ambițiile se echilibrau reciproc. Această distribuție a făcut statul rezistent la degenerarea descrisă în ciclul constituțiilor, susține Polibiu.
Polibiu nu se oprește la descrierea echilibrului; observă ce se întâmplă în momentele de criză. Când pericolul e mare, romanii nu se ceartă despre cine are dreptate. Fiecare parte poate ceda temporar celeilalte, pentru că nimeni nu se teme că pierde totul definitiv. Consulul poate primi puteri extraordinare, iar după pericol le înapoiază, știind că Senatul și adunările îl așteaptă la loc. Gândește-te la un cartier în care vecinii își împrumută reciproc cheia: ajutorul e posibil pentru că încrederea e mutuală. Un sistem concentrat nu are această flexibilitate, pentru că cel de sus nu are pe cine să echilibreze. Dar ce se întâmplă când echilibrul nu e respectat de oameni, ci doar scris pe hârtie?
De ce contează Ideea stă la baza separației puterilor din constituțiile moderne; e utilă oricui se întreabă de ce un sistem cu contrapesuri rezistă mai bine decât unul concentrat.