„Eu sunt poetul corpului și eu sunt poetul sufletului.”Walt Whitman · Fire de iarbă · 1855 · Song of Myself, secțiunea 21
Trupul nu e închisoarea sufletului, ci jumătatea lui reală și la fel de demnă de cântec.
Tradiția occidentală a pus sufletul sus și trupul jos, ca ceva de stăpânit sau de rușinat. Refuzul acestei ierarhii afirmă că trupul nu e o închisoare a spiritului, ci jumătatea lui reală: senzațiile, dorințele, pielea sunt la fel de spirituale ca gândurile. Un om care își acceptă oboseala, foamea sau dorința nu e mai vulgar; e mai întreg.
Dacă trupul și sufletul sunt egale, atunci limbajul pe care îl folosim despre noi înșine trebuie schimbat. Nu spunem că avem un trup, ca pe un obiect deținut; suntem trup, în același mod în care suntem gând. Când spui că ți-e foame, nu e o eroare a sufletului, e o formă de a fi vi. Un dansator care simte pulsul muzicii în picioare nu gândește muzica separat de ea. Iar dacă suntem întregi doar când trupul e primit, întrebarea devine: cum arată o zi trăită fără rușine de trup?
De ce contează Vorbește oricui trăiește rușinea față de propriul trup și îi oferă o reîmpăcare, nu o disciplină.