„Dreptatea este o singură dată întemeiată pe toată natura omenească, care, dacă o cunoaștem, ne leagă unii de alții printr-o societate comună.”Cicero · Despre îndatoriri · -44 · cartea I, paragraful 22
Dreptatea nu e o înțelegere locală, ci legea naturii care ne unește pe toți într-o comunitate.
Cicero se opune ideii că dreptatea e doar o înțelegere locală, valabilă într-un oraș și falsă în altul. Argumentul lui: oamenii sunt făcuți pentru sociabilitate, au rațiune și limbaj comune, deci există o lege naturală valabilă peste tot. De aici decurge că a nedreptăți pe cineva e o încălcare a naturii proprii, nu doar a unei legi scrise. Un exemplu: chiar un dușman are dreptul la un proces corect.
Dacă dreptatea curge din natura noastră comună, atunci ea nu se oprește la granița orașului tău. Cicero du această logică până la capăt: comunitatea celor raționali nu e locală, ci universală. Un vecin și un străin de pe alt continent sunt, în fond, la fel de legați de tine. Gândește-te la un cutremur: oamenii ajută ruinele fără să întrebe de pașaport. Această deschidere nu e sentimentalism, ci consecință a rațiunii pe care o împărțim. Dar dacă toți aparținem aceleiași comunități, apare o întrebare grea: cui datorăm mai mult — celui aproape sau celui departe?
De ce contează În dezbaterile despre drepturile omenești, fraza oferă fundamentul clasic: dreptatea nu se negociază de la o cultură la alta, ci decurge din ce suntem.