olivlaw

Din cărți

Un negociator joacă simultan la masa internațională și acasă: un acord e posibil doar dacă se află în mulțimea celor ratificabile pe ambele părți, iar cine are mâinile legate acasă poate obține mai mult la masă.

Robert D. Putnam · Diplomacy and Domestic Politics: The Logic of Two-Level Games · 1988 · Robert D. Putnam, «Diplomacy and Domestic Politics: The Logic of Two-Level Games», International Organization, vol. 42, nr. 3, 1988, pp. 427–460, propoziția de deschidere redată după descrieri secundare, neverificată pe PDF (traducerea noastră)3 minute de citit
„Politica internă și relațiile internaționale sunt adesea împletite într-un fel sau altul, dar teoriile noastre nu au descurcat încă acest ghem derutant.”Robert D. Putnam · Diplomacy and Domestic Politics: The Logic of Two-Level Games · 1988 · Robert D. Putnam, «Diplomacy and Domestic Politics: The Logic of Two-Level Games», International Organization, vol. 42, nr. 3, 1988, pp. 427–460, propoziția de deschidere redată după descrieri secundare, neverificată pe PDF (traducerea noastră)

Un acord internațional se produce doar acolo unde se suprapun mulțimile de acorduri ratificabile ale celor două părți.

În 1988, în «Diplomacy and Domestic Politics: The Logic of Two-Level Games» (International Organization), Robert Putnam a propus să nu mai întrebăm dacă politica internă determină politica externă sau invers, ci să vedem un negociator care joacă două jocuri deodată. La nivelul I negociază cu omologii străini; la nivelul II trebuie să obțină ratificarea acasă, formală sau informală. Mulțimea acordurilor pe care mediul intern le-ar accepta se numește win-set. Un acord există doar dacă win-set-urile celor două părți se suprapun, iar cu cât un win-set e mai mare, cu atât acordul e mai probabil. Mecanismul are o consecință neintuitivă: un negociator cu win-set mic, adică cu o ratificare grea acasă, poate obține concesii mai mari la masă, pentru că partenerul știe că oricum nu poate cere mai mult. Costul e riscul eșecului. Un exemplu istoric: pe 19 martie 1920, Senatul SUA a votat cu 49 la 35 pentru Tratatul de la Versailles, cu rezervele lui Lodge, dar au lipsit 7 voturi pentru majoritatea de două treimi. Alte lucrări completează cadrul: Bueno de Mesquita și colegii, în «The Logic of Political Survival» (2003), arată că un lider supraviețuiește satisfăcând coaliția câștigătoare din selectorat, iar James Fearon (1994) descrie costurile de audiență: un lider care a amenințat public suferă acasă dacă dă înapoi. Limite: win-set-ul nu se observă, se deduce. Costurile de audiență au fost contestate empiric, iar regimurile nu sunt monolitice. Pentru prognozator, întrebarea e cine ratifică, cu ce majoritate și când; calendarul parlamentar și aritmetica majorităților sunt informație publică.

Exemplu aplicat: Senatul SUA și Tratatul de la Versailles, 1919–1920. Tratatul cerea ratificare cu două treimi din voturile senatorilor prezenți. Pe 19 noiembrie 1919 au avut loc două voturi. Rezoluția de ratificare cu rezervele lui Henry Cabot Lodge a fost respinsă cu 39 la 55. Cu 94 de voturi exprimate, două treimi înseamnă 94 × 2/3 = 62,67, deci pragul era de 63 de voturi „da”: lipseau 24. Rezoluția de ratificare fără rezerve, susținută de președintele Wilson, a fost respinsă cu 38 la 53. Cu 91 de voturi, pragul era 60,67, deci 61: lipseau 23.

Citit prin Putnam: win-set-ul Senatului includea tratatul cu rezerve, iar win-set-ul lui Wilson includea tratatul fără ele, dar nu și cu rezerve. Cele două mulțimi nu aveau un punct comun suficient de larg. Pe 19 martie 1920, la un al doilea vot, rezoluția cu rezervele lui Lodge a primit 49 de voturi „da” și 35 „nu”. Din 84 de voturi, două treimi înseamnă 56, deci lipseau 7 voturi pentru ratificare.

Observația din exercițiu: toate cele trei voturi au eșuat la aritmetică, nu la diplomație. Un prognozator care ar fi numărat în 1919 voturile pe ambele variante ar fi văzut că niciuna nu atinge pragul de două treimi, indiferent de ce spuneau cele două tabere. Lecția nu e că „opoziția a câștigat”, ci că regula de ratificare (două treimi) a făcut win-set-ul foarte mic, iar când win-set-ul intern e mic, o negociere reușită la nivelul I nu garantează nimic la nivelul II. Verificarea e simplă: numeri voturile necesare, apoi numeri voturile existente.

Pentru prognozator: clasa de referință e ratificarea tratatelor în sisteme cu majorități calificate. Se construiește numărând, pentru fiecare tratat depus într-un interval dat, câte au fost aprobate; pentru SUA, documentele de tratat și voturile sunt publice pe Congress.gov și pe site-ul Senatului. Pentru România, pe site-urile Camerei Deputaților și ale Senatului. Dacă n-ai o astfel de numărătoare, nu inventa o rată: spune că folosești aritmetica majorităților, nu o rată de bază.

Indicatori de urmărit, cu sursa publică. Calendarul și ordinea de zi a organului de ratificare: site-ul parlamentului respectiv. Aritmetica majorităților: numărul de mandate pe grupuri, de la parlamentul însuși. Sondajele de opinie în țara respectivă: Eurobarometru sau instituții naționale de sondare. Declarațiile liderilor privind liniile roșii: comunicatele oficiale, citite ca strategie posibilă, nu ca fapt.

Capcana tipică: să iei „mâinile legate” drept real. Declarația „parlamentul nu ar vota” poate fi adevărată sau poate fi o mișcare de negociere; verifici cu voturile, nu cu retorica. A doua capcană: să uiți că acordul semnat nu e acord ratificat. O semnătură de la nivelul I nu spune nimic despre nivelul II.

Întrebare-exemplu scorabilă, ilustrativă: «Va aproba Senatul SUA, prin vot final cu cel puțin 67 de voturi „da”, rezoluția de ratificare a unui tratat depus la Senat pe 1 martie 2027, până la 31 decembrie 2027, conform registrului de voturi publicat de Senat?» Rezolvare: registrul oficial de voturi; dacă nu are loc niciun vot, rezultatul e „nu”; amendamentele nu schimbă criteriul.

De ce contează Orice acord internațional care cere ratificarea unui parlament, de la tratate comerciale la achiziții de apărare, depinde de aritmetica internă tot atât cât de negocierea externă.

Win-set AAcorduriposibileWin-set B
Acordul există doar în zona de suprapunere a celor două mulțimi ratificabile.

← Vezi tot fluxul