„Nu pot să scap de gândul că, dacă ar exista un loc unde oamenii nu s-au plictisit niciodată, ar fi probabil cimitirele.”Georg Christoph Lichtenberg · Caietele de însemnări · 1799 · Caietul E, însemnarea 84
Plictiseala e pulsul care-ți amintește că ești încă viu; doar morții nu se mai plictisesc.
Lichtenberg răstoarnă o valoare comună: căutăm viața fără plictiseală, dar plictiseala înseamnă că mintea încă cere ceva, încă vrea să se întâmple ceva. Cimitirele sunt singurul loc unde această cerere a încetat pentru totdeauna. Observația e o ironie amară la adresa celor care visează o existență fără zădărnicie: ai primi-o doar renunțând la existență. Cine se plânge că o duminică fără planuri e insuportabilă ar trebui să vadă în acea iritare dovada că încă e viu.
Lichtenberg nu doar ironizează dorința unei vieți fără zădărnicie. El schimbă sensul plictiselii: nu e un dușman de alungat, ci un semnal. Mintea care se plictisește e o minte care încă lucrează, care încă cere hrană. Asta mută discuția din plan moral în plan practic. Dacă plictiseala e semn de viață, atunci reacția potrivită nu e panică, ci recunoaștere. Când aștepți la coadă și simți acea neliniște grea, poți s-o citești ca pe o dovadă că aparatul tău interior încă funcționează. Întrebarea devine atunci alta: ce facem cu acest semnal, odată ce încetăm să-l considerăm o insultă?
De ce contează Vremurilor de supraîncărcare care promit distracție continuă, observația amintește că momentele fără stimulente nu sunt un defect al vieții, ci o parte din ea.