„Scopul nu este să subminezi sau să abandonezi ipotezele-cheie, ci să le faci explicite și să identifici ce informații sau evoluții ar impune regândirea lor.”US Government · A Tradecraft Primer: Structured Analytic Techniques for Improving Intelligence Analysis · 2009 · «A Tradecraft Primer: Structured Analytic Techniques for Improving Intelligence Analysis» (Guvernul SUA, martie 2009), secțiunea «Key Assumptions Check», p. 7
Premisa cea mai periculoasă e cea pe care toți o împărtășesc și nimeni n-a scris-o.
O ipoteză-cheie e orice presupunere pe care analistul a acceptat-o ca adevărată și pe care se sprijină evaluarea — adesea fără s-o fi formulat vreodată. Primerul propune patru pași: scrii linia analitică actuală, la vedere pentru toți; enumeri toate premisele, spuse sau nespuse, care trebuie să fie adevărate ca linia să stea în picioare; contești fiecare premisă — de ce „trebuie” să fie adevărată și dacă rămâne valabilă în orice condiții; păstrezi doar ipotezele care chiar susțin concluzia și notezi în ce condiții n-ar mai ține. Exemplul din primer e cazul lunetistului din zona Washington, din 2002, unde s-a presupus că autorul acționa singur. La CIA, în anii 1990, Douglas MacEachin a promovat o variantă numită „linchpin analysis”: ipotezele despre factorii determinanți devin „linchpins”, premisele pe care stă argumentul, și trebuie scrise explicit. Metoda merită la începutul unui proiect, când costă o oră sau două, și din nou înainte de finalizarea judecății. Capcana: lista devine un inventar de banalități, iar premisa periculoasă — cea pe care n-o vede nimeni, pentru că toți o împărtășesc — rămâne nescrisă. Întrebarea care o scoate la iveală: dacă asta s-ar dovedi greșit, s-ar schimba concluzia?
De ce contează Evaluările rareori cad pentru că un fapt a fost greșit; cad pentru că o premisă pe care n-a scris-o nimeni a încetat să fie adevărată.