„Nu e vina fiului să fie urât, și rușinea vine din fapte, nu din culori.”Miguel de Cervantes · Don Quijote · 1615 · Partea II, capitolul 6
Rușinea meritată se naște doar din fapte, pentru că doar faptele sunt alese.
Fraza desparte două lucruri pe care societatea le amestecă des: aspectul și caracterul. Nimeni nu alege fața sau originea pe care le are, deci nu poate fi vinovat de ele. Vinovăția apare doar acolo unde există alegere — în fapte. Mecanismul e moral: rușinea meritată e legată de responsabilitate. Un om cu figuri obișnuite care își ține cuvântul și mun cinstită are o demnitate pe care nicio aparență nu i-o poate lua, iar un om frumos care minte o pierde prin faptele lui.
Cervantes duce ideea mai departe: rușinea nu e doar o sentință pe care alții o rostesc, ci ceva ce îl poate liniști pe cel rușinat. Dacă rușinea vine doar din fapte, atunci judecata după aspect nu te atinge cu adevărat. Poți să o ignori, pentru că nu spune nimic despre tine. Un vecin auzit vorbind rău de originea cuiva nu îl rănește moral pe acela; îl dezvăluie pe vorbitor. Asta schimbă raportul de putere: cel judecat nu mai trebuie să se apere, ci poate pur și simplu să trăiască altfel. Rămâne însă o întrebare: ce facem cu rușinea care vine chiar din faptele noastre?
De ce contează Utilă într-o lume obsedată de imagini: îi amintește atât celor judecați după aspect, cât și celor care judecă, că valoarea morală se măsoară altfel.