„Experiența veacurilor arată că orice om care are putere este înclinat să o abuzeze; el merge până când găsește limite.”Montesquieu · Despre spiritul legilor · 1748 · Cartea XI, capitolul 4
Puterea nu se oprește din bunăvoință, ci doar acolo unde întâlnește o limită externă.
Montesquieu pornește de la o observație despre natura umană, nu despre oamenii răi: orice persoană căreia i se încredințează autoritate tinde să o depășească, pentru că nimeni nu își pune singur frâne. Abuzul nu se oprește prin bunăvoință, ci prin rezistență externă. Un ministru care controlează bugetul cheltuie până i se cere socoteală de parlament; fără acest control, extinde cheltuielile nestingherit.
Montesquieu nu se oprește la diagnostic; trage o concluzie de proiectant. Dacă frâna trebuie să vină din exterior, atunci limitele trebuie construite înainte de a ști cine va deține puterea. O regulă care funcționează doar cu un oameni cinstiți e o regulă fragilă. Gândește-te la un trecător de pietoni cu semafor: el oprește mașinile chiar și când șoferul ar fi dispus să cedeze, pentru că sistemul nu contează pe bunăvoință. La fel, o instituție sănătoasă nu întreabă cine e ministru, ci ce poate face oricine în funcția aceea. Așa apare întrebarea următoare: cum arată, de fapt, un obstacol institutional eficient?
De ce contează Reamintește oricui judecă o reformă sau un candidat că întrebarea corectă nu e dacă deținătorul puterii e de încredere, ci ce limite reale are.