„Numele de prieten e comun, dar credința e rară.”Publilius Syrus · Sentințe · -50 · 619
Titlul de prieten se dă pe gratis, dar credința se plătește doar când costă ceva.
Syrus separă cuvântul de realitate: titlul de prieten se dă ușor, la petreceri și în vremuri bune, dar esența prieteniei — credința — se dovedește doar în încercare. Mecanismul e testul costului: orice poate fi prieten când nu se cere nimic; diferența apare când a rămâne lângă cineva înseamnă pierdere, rușine sau efort. Un om de afaceri în fală descoperă o mulțime de «prieteni»; după faliment, cei care îi mai răspund la telefon pot fi numărați pe degete — și abia aceia merită numele.
Cardul arată cine rămâne când apar costurile. Pasul următor e altul: costul nu apare doar în dezastre mari, ci în gesturi mici și zilnice. Un prieten adevărat e cel care îți spune adevărul când te face să arăți prost, nu doar cel care te vizitează la spital. Gândește-te la un coleg care te avertizează sincer că proiectul tău are o greșeală, deși riscă să te supere. Aceea e credință plătită în avans, nu după cădere. Syrus ne îndeamnă deci să observăm cine acceptă disconfortul mic, nu doar pe cine astată la ruina mare. Iar asta schimbă întrebarea: nu mai aștepți testul, ci îl recunoști în fiecare zi. Dar dacă tu ești cel care refuză aceste mici costuri, ce fel de prieten ești de fapt pentru ceilalți?
De ce contează Criteriu practic pentru a-ți evalua adevăratele relații și pentru a nu-ți investi încrederea în cei care apar doar când ești util.