„Un sfat rău e cel mai rău pentru cel care îl dă.”Publilius Syrus · Sentințe · -50 · Sentințe, 313
Sfatul prost se întoarce asupra sfătuitorului, nu doar asupra celui care îl urmează.
Ideea se sprijină pe reputație și pe responsabilitate. Cel sfătuit poate recunoaște greșeala și se corecta; sfătuitorul și-a pus credibilitatea în joc și, dacă sfatul era intenționat rău, își trădează caracterul. Cuvintele proaste se întorc la emitent. Un manager care împinge un coleg spre o decizie greșită pentru propriul interes pierde încrederea tuturor când schemele ies la iveală, chiar dacă colegul a tras ponoasele.
Cardul arată cine plătește pentru un sfat prost. Pasul următor: cum îți dai seara, înainte să urmezi vreun sfat, dacă cel care îl dă e de bună credință. Un semn simplu e dacă sfătuitorul își asumă public părerea. Un prieten care îți spune, în fața altora, că merită să investești într-un curs arată că își semnează sfatul. Unul care îți șoptește la ureche, dar altora le spune altceva, își păstrează o ușă de fugă. Cine nu riscă nimic spunându-ți ceva, nu are niciun motiv să se gândească de două ori. Iar asta deschide întrebarea următoare: ce anume te împiedică, pe tine, să pui și tu semnătura morală pe sfaturile tale?
De ce contează Utilă când dai sau primești sfaturi: amintește că sfătuitorul semnează moral pentru ce spune, deci merită cântărit la fel de mult ca intenția.