„Socialiștii pot cucerii puterea, dar nu socialismul.”Robert Michels · Partidele politice · 1911 · Partea a II-a, capitolul 5
Cine câștigă puterea devine clasă conducătoare, chiar dacă a promis să desființeze ierarhiile.
Michels aplică legea oligarhiei la stânga: pentru a câștiga alegeri, partidul se profesionalizează, face compromisuri și își construiește o aparat de lideri. Odată la guvernare, acești lideri au interesul să-și păstreze poziția, nu să dizolve ierarhiile sociale. Exemplul istoric e social-democrația germană, care a acceptat colaborarea cu sistemul existent, sau partidele comuniste, unde elita de partid a înlocuit vechea clasă dominanță, nu a desființat-o.
Michels adaugă o nuanță mai puțin băgată în seamă: problema nu e doar că liderii trădează. E că structura partidului produce acest rezultat orice ar face oamenii. Organizația cere specializare, iar specializarea creează experți care știu cum funcționează mașina partidului mai bine decât membrii de bază. Cine controlează informația și procedurile controlează deciziile, chiar dacă e ales democratic. Gândește-te la un sindicat în care doar câțiva activiști cunosc regulamentul intern, iar restul semnează ce le e pus în față. Astfel, alegerea periodică devine un ritual, nu o verificare reală. Dacă structura contează mai mult decât intențiile, întrebarea devine: poate exista vreo organizație care să se autolimiteze în mod durabil?
De ce contează Observația rămâne utilă pentru orice mișcare care promite transformare radicală: merită verificat cine beneficiază concret de victoria ei.