„Dumnezeu creează totul din nimic; dar tot ce este nimic se revarsă și se răspândește înaintea ochilor lui Dumnezeu.”Søren Kierkegaard · Jurnale · 1850 · 1850
Chiar și nimicul tău e vizibil înaintea lui Dumnezeu — golul nu e un ascunzătoare.
Kierkegaard rastoarnă confortabilul aforism teologic despre creație. Dacă Dumnezeu vede totul, atunci vede și vidul, eșecul, lipsa de sens — nimicul nu-i poate fi ascuns. Pentru om, asta înseamnă că nu există un loc unde să te ascunzi de privirea divină nici măcar prin golul tău interior. Criza de credință, disperarea, sentimentul de a fi nimic: toate sunt, ele însele, prezențe în fața lui Dumnezeu.
Kierkegaard merge mai departe: golul interior nu e o absență în fața lui Dumnezeu, ci un fel de prezență. Când te simți nimic, nu ai ieșit din privirea divină, ci ai apărut în ea altfel. Asta schimbă sensul disperării. Ea nu e dovadă că ai pierdut contactul cu Dumnezeu, ci o formă de a fi văzut. Gândește-te la cineva care, după un eșec greu, nu mai poate ruga: tăcerea lui nu e un pustiu fără martor, ci o rugăciune nespunând-o. Nimicul lui stă tot în fața acelorași ochi. Dacă și golul e vizibil, atunci întrebarea devine: ce face Dumnezeu cu ceea ce vede și nu-i răspunde nimic?
De ce contează Ideea vorbește celor care se simt goi sau fără valoare: chiar golul tău e văzut și, prin urmare, nu ești complet pierdut.