„Oamenii cer libertate de exprimare ca o compensație pentru libertatea gândirii, pe care rar o folosesc.”Søren Kierkegaard · Jurnale · 1850 · 1843
Cerem cuvinte în loc de gânduri: libertatea de exprimare acoperă golul lăsat de gândirea pe care n-o facem.
Ironia lui Kierkegaard țintește o substituție: exprimarea e vizibilă, măsurabilă, poate fi cerută public, pe când gândirea e tăcută și obositoare. Așa se face că lupta pentru dreptul de a vorbi poate coexista cu golul a ceea ce avem de spus. Mecanismul se vede azi în zgomotul online: milioane de opinii repetate, puține gânduri originale. Cine are o părere despre tot, dar n-a stat niciodată singur cu o întrebare, ilustrează exact compensația descrisă.
Kierkegaard observă ceva mai fin decât simpla lene: vorbitul mult poate ascunde frica de singurătate. Când stai singur cu o întrebare, ea nu-ți dă un răspuns la comandă. Te lasă în neclaritate, uneori zile întregi. Opinia repetată de alții e mai comodă, pentru că vine gata făcută și te scapă de așteptare. Gândește-te la cineva care comentează fiecare știre în grupul de prieteni, dar n-a stat vreodată cinci minute cu întrebarea de ce chiar el crede ce crede. Vorbele lui sunt o fugă, nu o poziție. Atunci întrebarea devine: ce s-ar întâmpla dacă am amâna verdictul și am rămâne puțin cu nelămurirea?
De ce contează Test util pentru consumul de opinii: dacă vorbesc mult și nu gândesc singur, libertatea de exprimare mi-e compensație, nu instrument.