„All things, conscript fathers, which we now hold as ancient, were once new.”Tacit · Anale · 117 · cartea 11, paragraful 24
Orice tradiție venerată a fost cândva o noutate contestată pe care cineva a îndrăznit s-o propună.
Tacit pune aceste cuvinte în discursul unui orator din fața senatului roman, care apără o reformă împotriva invocației tradiției. Mecanismul e simplu: fiecare obicei consacrat a avut un moment în care era noutate suspectă, iar generațiile anterioare l-au adoptat tocmai pentru că au știut să se adapteze. Venerația pentru vechime uită că vechimea însăși e produsul schimbării.
Cardul spune că tot ce e vechi a fost cândva nou. Hai să mergem mai departe: cine decide ce rămâne „vechi” și ce e uitat? Instituțiile își scriu propria memorie. Ele păstrează obiceiurile care le-au adus putere și le etichetează drept străvechi, ca să pară de necontestat. Restul noutăților adoptate de-a lungul timpului dispar din poveste. Gândește-te la o firmă care vorbește despre „tradiția noastră” și enumeră doar practicile care i-au plăcut, nu pe cele care i-au salvat-o. Deci venerația vechimii nu e istorie, e o strategie. Întrebarea următoare e naturală: dacă memoria instituției e selectivă, cum recunoști o tradiție autentică într-una fabricată?
De ce contează Antidot la argumentul „așa a fost mereu”: orice practică dintr-o instituție, firmă sau țară a fost cândva propunere radicală, deci poate fi regândită.