„Când condițiile sunt egale, oamenii au încredere în ei înșiși; când nu, ei urmează pe cel mai puternic.”Tacit · Anale · 117 · Cartea 1, paragraful 12
Egalitatea naște curaj propriu; ierarhia naște supunere față de cel mai puternic.
Tacit descrie o psihologie a puterii: acolo unde nimeni nu e categoric mai presus, fiecare își asumă responsabilitatea judecății și acțiunii. Când apare o ierarhie netă, curajul individual se dizolvă în dependență, pentru că e mai sigur să te atașezi de un puternic decât să riști singur. Mecanismul e economic și psihologic totodată: patronajul oferă protecție contra loialității. Exemplul său e Germania descrisă în Anale, unde triburile libere și egale se împrumutau reciproc forță, spre deosebire de supușii Romei.
Pasajul 1. Tacit observă ceva subtil: dependența de un puternic nu e doar lașitate, ci o tranzacție conștientă. Oamenii plătesc cu propria judecată pentru siguranța pe care patronul le-o oferă. Gândește-te la un angajat care nu mai spune niciodată "cred altfel", ci doar "cum zice șeful". Nu a pierdut capacitatea de a gândi; a ales să o vândă, pentru că disidența costă, iar obediența e asigurată. Tacit sugerează că egalitatea nu e un ideal moral, ci o condiție practică: doar acolo unde nimeni nu te poate distruge îndrăznești să judeci de unul singur. Se pune atunci întrebarea: ce anume face o ierarhie "prea abruptă", și unde e linia de la care curajul devine prea scump?
De ce contează Rămâne actual pentru orice echipă sau societate: ierarhiile prea abrupte produc supuși pasivi, iar egalitatea reală de șanse produce oameni care acționează pe cont propriu.