„The desire for glory clings even to the wise, and leaves them only with the last breath.”Tacit · Anale · 117 · cartea 4, paragraful 38
Înțelepciunea schimbă doar obiectul gloriei, nu nevoia de ea.
Tacit descrie o slăbiciune care supraviețuiește discernământului: chiar și oamenii care văd clar vanitatea onoarelor rămân atașați de numele lor și de felul în care vor fi pomeniți. Rațiunea nu dezarmează dorința de recunoaștere, pentru că aceasta ține de identitate, nu de eroare de judecată. Înțelepciunea schimbă doar obiectul gloriei, nu nevoia de ea.
Cardul arată că înțelepciunea nu stinge nevoia de glorie, ci doar îi schimbă obiectul. Pasul următor e mai delicat: deoarece nevoia e identitară, nu rațională, lupta contra ei poate deveni ea însăși o scenă. Cine se laudă că a renunțat la lauri își construiește alt fel de statuie. Tacit sugerează că onestitatea nu vine din a câștiga lupta, ci din a o vedea în curs. Un om care donează discret, fără să spună nimic nimănui, încă se poate imagina povestea gestului său spusă cândva de alții — și asta e deja o formă de glorie. Nu e ipocrizie; e structura noastră. Întrebarea practică nu e cum scăpăm de nevoia asta, ci ce facem când o surprindem la noi în mijlocul unui gest aparent pur. Merită privit ce se întâmplă în clipa aceea de conștientizare: o retragere rușinată, sau o continuare oricum?
De ce contează Oferă luciditate despre motivațiile noastre și ale celor aparent dezinteresați: filantropia, mentoratul sau retragerea publică pot ascunde tot o formă de glorie.