„Toate lucrurile care acum sunt vechi, au fost cândva noi.”Tacit · Anale · 117 · Cartea III, paragraful 55
Tradiția de azi a fost reformă de ieri: vechimea nu dovedește sacralitatea, ci doar că o schimbare a reușit cândva.
Varianta românească a observației lui Tacit din Anale, rostită în senatul roman de un apărător al reformei. Ideea e că autoritatea tradiției e o iluzie retrospectivă: instituțiile venerate nu s-au născut venerate, ci au fost acceptate de generații care au avut curajul să încerce ceva nou. Conservatorismul absolut, aplicat consecvent, ar fi împiedicat formarea chiar a tradiției pe care o apără.
Tacit observă ceva pe care ușor îl uităm: obiceiurile pe care le respectăm au fost, la început, experimente riscante. Nimeni nu a născut o tradiție ca tradiție. Cineva a propus ceva neobișnuit, a fost contestat, apoi a funcționat. Gândește-te la dreptul de vot al femeilor: înainte de a deveni normal, părea o ruptură periculoasă. Aceeași mișcare se repetă oriunde: o schimbare disprețuită devine, cu timpul, zid pe care alții îl apără. Deci întrebarea utilă nu e dacă ceva e nou, ci dacă rezolvă o problemă reală. Dar cum recunoaști o schimbare care va merita să devină tradiție?
De ce contează Util în dezbateri despre reformă: cine invocă vechimea împotriva schimbării uită că vechimea e ea însăși rezultatul unei schimbări reușite.