„Când nu există o putere comună, nu există lege; unde nu există lege, nu există nedreptate.”Thomas Hobbes · Leviathan · 1651 · Partea I, capitolul 13
Legea fără putere care s-o aplice e doar un sfat, nu o regulă.
Pentru Hobbes, dreptatea nu e o realitate flotantă, ci o convenție care funcționează doar dacă cineva o sancționează. Dacă nimeni nu poate executa regulile, încălcarea lor nu costă nimic, deci regulile nu există de fapt. Mecanismul e aplicarea: legea fără forță e doar un sfat. Un exemplu: în teritoriile fără stat, acordurile dintre grupuri se respectă doar cât timp echilibrul de forțe le susține.
Hobbes face o distincție utilă: o regulă fără sancțiune nu e lege, ci sfat. Sfatul poate fi ascultat sau ignorat, fără consecințe. Legea devine lege abia când încălcarea ei costă ceva. De aceea o promisiune făcută doar pe cuvânt nu e încă un contract adevărat: dacă partea cealaltă poate rupe promisiunea fără nicio pedeapsă, nu ai de fapt niciun acord, doar o speranță. Gândește-te la un vecin care promite să plătească jumătate din gardul comun. Dacă nu există nimeni să-l oblige, promisiunea lui valorează exact cât îi convine. Întrebarea care urmează: cine are dreptul să aplice sancțiunea, și de ce ne ascultăm de el?
De ce contează Explică de ce instituțiile slabe produc haos și de ce reformele eșuează când legile noi nu au mecanisme de aplicare.