Autor
Max Planck
1 fișă de lectură din 1 carte · 1931.
1 fișă
Scrisoare către Robert W. Wood (1931), despre ipoteza cuantelor din 1900 · 1931
Energia luminii nu curge ca pe o rampă, ci urcă în trepte, iar treapta albastră e mai înaltă decât cea roșie.
Pune pe foc o vergea de fier. Întâi nu vezi nimic, deși simți căldura. Apoi devine roșu închis, apoi portocaliu, apoi galben-alb. Niciodată nu trece întâi prin albastru. Fizica de la 1890 nu putea explica asta. Calculele de atunci spuneau că un corp fierbinte ar trebui să radieze tot mai multă energie spre culorile albastre și ultraviolete, fără limită. Ar fi însemnat ca orice sobă să ne ardă cu ultraviolete. Mai târziu, problema a primit un nume dramatic: catastrofa ultravioletă. Planck a găsit în 1900 o formulă care se potrivea perfect cu măsurătorile. Ca să o justifice, a trebuit să facă o presupunere ciudată: energia se poate da sau primi doar în pachete întregi, nu în orice cantitate. Iar mărimea pachetului depinde de culoare. Pachetul de lumină albastră e mai „scump” decât cel de lumină roșie, iar cel ultraviolet și mai scump. O analogie, cu limitele ei: gândește-te la un automat care primește doar monede întregi, iar fiecare produs are alt preț. Căldura obiectului e ca un buzunar cu mărunțiș. Produsele ieftine, roșul și infraroșul, se cumpără des. Produsul scump, albastrul, se cumpără foarte rar, pentru că trebuie strânse multe monede deodată. Analogia se oprește aici: în natură nu există niciun automat, doar regula că energia vine în trepte. Planck însuși n-a crezut la început că pachetele sunt reale. A numit totul un „act de disperare”. Dar treptele lui au deschis drumul spre întreaga fizică cuantică, iar în 1918 a primit Premiul Nobel pentru ele.
“A fost o presupunere pur formală și, de fapt, nu m-am gândit prea mult la ea, ci doar la faptul că trebuia să obțin cu orice preț, coste cât ar costa, un rezultat pozitiv. [...] Pe scurt, pot numi întreaga faptă un act de disperare.”