Takeo Doi

1 fișă

1. 01

   Japoneza are un cuvânt pentru a te lăsa în grija cuiva fără rușine, iar absența acestui cuvânt din limbile occidentale a făcut ca dependența copilului să fie citită ca o etapă de depășit, nu ca o capacitate de păstrat.

   Anatomia dependenței · 1971

   Dependența satisfăcută devreme produce autonomie mai târziu.

   Doi era psihiatru și a observat, lucrând cu pacienți în Statele Unite, că îi lipsea un cuvânt. Amae denumește gestul copilului care se lasă pe părinte știind că va fi primit, și, prin extensie, toată rețeaua de dependențe acceptate care leagă un japonez de familia, colegii și șeful lui. Nu e slăbiciune și nu e manipulare: e presupunerea încrederii. Argumentul lui e că o cultură care are acest cuvânt tratează altfel dependența — mama japoneză tradițională dormea cu copilul, îl purta, răspundea înainte ca el să ceară, iar separarea era amânată, nu grăbită. Contrastul cu idealul occidental al independenței timpurii, cu camera separată de la naștere și cu antrenamentul somnului, e izbitor. Ironia e că literatura occidentală despre atașament a ajuns, pe cale experimentală, foarte aproape de amae: dependența satisfăcută devreme produce autonomie mai târziu. Reversul, pe care Doi însuși îl discută, e că o cultură a dependenței acceptate poate produce și dificultate în a spune nu, iar hikikomori, retragerea socială prelungită a unor tineri japonezi, e citită de unii ca o patologie exact a acestui pol.

   “Amae este sentimentul de dependență plăcută față de altă persoană, dorința de a te bizui pe bunăvoința ei.”

   Deschide fișa →