Îmi dau inima copiilor

1 fișă

1. 01

   Suhomlinski a condus treizeci de ani o școală de sat și a construit o pedagogie a bucuriei și a naturii în plin stalinism târziu — dovada că tradiția est-europeană nu se reduce la autoritarism.

   Îmi dau inima copiilor · 1969

   Un cuvânt învățat fără lucrul pe care îl denumește rămâne gol.

   Suhomlinski a fost directorul școlii din Pavliș, un sat din Ucraina, din 1948 până la moartea sa, în 1970. Rănit grav în război, a construit acolo ceva ce contrazicea tonul epocii. Lecțiile de gândire se țineau afară, în livadă sau la râu: copiii de șase ani observau, apoi compuneau, pentru că el considera că un cuvânt învățat fără lucrul pe care îl denumește rămâne gol. Școala bucuriei era anul pregătitor, fără note și fără bănci. Fiecare copil avea colțul lui de grădină și un pom de care răspundea. Scria zilnic observații despre copii individuali — a lăsat mii de pagini de fișe. Principiul lui explicit era că nu poate exista educație fără respect pentru demnitatea copilului și că pedeapsa umilitoare distruge exact ce pretinde că formează. A fost atacat oficial pentru umanism abstract, adică pentru insuficientă subordonare a individului față de colectiv — reproș care spune mai multe despre epocă decât despre el. Dar merită notat și reversul: pedagogia lui rămâne una a datoriei și a muncii, nu una permisivă; bucuria nu e opusul efortului, ci condiția lui.

   “Copilul este o oglindă a vieții morale a părinților săi.”

   Deschide fișa →