Carte
Războiul peloponesiac
de Tucidide · -411 · 4 fișe de lectură · domeniu public
4 fișe
Războiul peloponesiac · -411
Drumul de la alianță la dominație începe când contribuția devine tribut și tezaurul se mută acasă.
Delos, o insulă de cinci kilometri în mijlocul Cicladelor, era locul de naștere al lui Apollo și al Artemidei, cu un sanctuar frecventat de întreaga Ionie încă din secolul al VII-lea î.Hr. Nu avea aproape nimic altceva: nici apă, nici pământ arabil. Tocmai neutralitatea sacră a făcut-o, în 478 î.Hr., sediul alianței conduse de Atena după respingerea perșilor: Liga de la Delos, cu tezaur comun în templu și adunări ale membrilor pe insulă. Fiecare cetate contribuia cu corăbii sau cu bani, iar contribuția în bani, mai comodă, a devenit regula. Douăzeci și cinci de ani mai târziu, în 454 î.Hr., atenienii au mutat tezaurul de pe Delos pe Acropole. Adunările au încetat; contribuțiile au devenit tribut; cetățile care voiau să iasă — Naxos, Thasos, mai târziu Samos — au fost asediate și supuse. Din banii ligii Pericle a construit Parthenonul. În 426–425 Atena a „purificat” Delos, interzicând nașterile și morțile pe insulă și strămutând locuitorii; insula sacră devenise proprietate. Tucidide, care a văzut sfârșitul, spune că exact aceasta — creșterea Atenei și frica Spartei — a făcut inevitabil războiul peloponesiac. Paralela de azi: „capcana lui Tucidide” e numele dat de Graham Allison rivalității între o putere în ascensiune și una stabilită. Dar Delos învață altceva, mai mărunt și mai des: cum o alianță de apărare, cu contribuții în bani și un tezaur comun, se transformă în imperiu în timpul unei singure generații, fără ca nimeni să declare asta.
“Cauza adevărată o socotesc a fi aceea care a fost, în mod formal, cel mai mult ținută ascunsă. Creșterea puterii Atenei și teama pe care a stârnit-o în Lacedemona au făcut războiul inevitabil.”
Războiul peloponesiac · -411
Ce știm sigur despre Troia e mai puțin decât legenda și mai mult decât nimic.
În 1870, Heinrich Schliemann, negustor german îmbogățit, începe să sape pe dealul Hisarlik, în Turcia, unde Frank Calvert bănuia de ani buni că stă Troia. Schliemann caută orașul lui Priam și taie o tranșee uriașă prin mijlocul dealului, distrugând straturile de deasupra — inclusiv, ironic, cel care ar fi putut fi Troia homerică. „Tezaurul lui Priam” pe care îl scoate în 1873 e cu o mie de ani mai vechi decât războiul. Dar dealul e real, are nouă orașe suprapuse și rămâne locul cel mai probabil al Ilionului. Săpăturile lui Wilhelm Dörpfeld și apoi ale lui Carl Blegen (anii 1930) au arătat că Troia VI, cu ziduri înclinate și turnuri, a fost distrusă pe la 1300 î.Hr., probabil de cutremur, iar Troia VIIa, reconstruită mai sărac, a ars pe la 1180 î.Hr., cu vârfuri de săgeți și schelete pe străzi — candidatul favorit pentru cetatea asediată. Manfred Korfmann (1988–2005) a găsit orașul de jos, mult mai mare decât citadela, și șanțul de apărare, făcând din Troia un centru regional, nu un sat. Ce lipsește: orice inscripție care să numească Priam, Hector sau aheii. Arhivele hitite (Wilusa, Ahhiyawa) sunt cea mai bună punte, dar tot indirectă. Paralela de azi: Schliemann e cazul de manual al confirmării — a găsit ce căuta fiindcă a săpat până a găsit. Analiza serioasă, spune Tucidide cu 2 400 de ani înainte, rezistă și poetului, și cronicarului „atrăgător pe seama adevărului”.
“Cu siguranță ele nu vor fi tulburate nici de cântările unui poet care își arată exagerarea meșteșugului, nici de scrierile cronicarilor care sunt atrăgătoare pe seama adevărului.”
Războiul peloponesiac · -411
Sistemele strâns cuplate nu cad de la un șoc, ci de la cinci deodată.
Data tradițională a căderii Troiei, calculată de Eratostene, e 1184 î.Hr. Arheologia arată că, între 1200 și 1150 î.Hr., aproape toate palatele miceniene — Micene, Tirint, Pylos, Teba — sunt distruse, adesea prin foc, și nu mai sunt reconstruite. Scrierea lineară B dispare complet; grecii vor scrie din nou abia peste patru sute de ani, cu alfabet fenician. Populația scade, așezările se mută pe înălțimi, comerțul pe distanțe mari se stinge. E „colapsul epocii bronzului”, care lovește în același timp imperiul hitit, Ugaritul și coasta egipteană, unde faraonii se luptă cu „Popoarele Mării”. Cauzele sunt disputate și probabil multiple: secetă prelungită (dovedită în polen și sedimente), cutremure, întreruperea rutelor de cupru și staniu de care depindea bronzul, migrații, revolte împotriva palatelor și un sistem prea centralizat ca să reziste la mai multe șocuri deodată. Tucidide, fără arheologie, ghicește un mecanism: întoarcerea târzie a războinicilor, luptele pentru putere de acasă, exilații care întemeiază alte cetăți. Legendele întoarcerilor — Agamemnon ucis de soție, Odiseu găsindu-și casa ocupată — sunt memoria acestui haos. Paralela de azi: sistemele complexe și strâns cuplate — lanțuri de aprovizionare, rețele energetice, imperii — cad nu de la un singur șoc, ci de la cinci deodată. Iar victoria militară nu protejează de colaps: aheii au câștigat la Troia și au dispărut în două generații.
“Întoarcerea târzie a elenilor de la Ilion a pricinuit multe răsturnări, și aproape peste tot s-au iscat facțiuni; iar cetățenii astfel goniți în exil au fost cei care au întemeiat cetățile.”
Războiul peloponesiac · -411
O coaliție se ține prin puterea celui mai mare de a pedepsi, nu prin jurământul comun.
Între 1600 și 1200 î.Hr., Grecia continentală e împărțită între palate fortificate: Micene, Tirint, Pylos, Teba. Zidurile lor „ciclopice” sunt din blocuri de câteva tone; înăuntru, scribii țin contabilitatea pe tăblițe de lut în scrierea lineară B, descifrată în 1952 de Michael Ventris — prima greacă scrisă. Tăblițele vorbesc despre oi, ulei, bronz, care de luptă și robi, nu despre eroi. Regele se numește wanax, are un aparat de dregători și controlează comerțul pe distanțe mari: chihlimbar baltic, fildeș sirian, cupru cipriot. Homer păstrează amintirea acestei lumi: Agamemnon, „regele regilor”, conduce o coaliție de regi mai mici, fiecare cu corăbiile lui, înșirate în „catalogul corăbiilor” din Iliada. Tucidide, cu opt sute de ani mai târziu, nu crede în jurământul pretendenților Elenei: coaliția s-a strâns fiindcă Micene avea flota cea mai mare și ceilalți se temeau. E prima analiză de alianță din istoria europeană — puterea de a pedepsi ține împreună mai mult decât cauza comună. Paralela de azi: coalițiile militare moderne se țin și ele prin combinația de interes, dependență și teama de a rămâne pe dinafară. Contribuția fiecărui membru e publică, ca în catalogul corăbiilor, și disputele despre „cine aduce cât” sunt la fel de vechi.
“Avea și o flotă cu mult mai puternică decât a contemporanilor săi, astfel că, după părerea mea, frica a fost un element la fel de puternic ca și prietenia în alcătuirea expediției aliate.”