The Body Keeps the Score

1 fișă

1. 01

   Ce rămâne dintr-o experiență copleșitoare nu e amintirea ei, ci o setare a corpului — puls, respirație, tonus, vigilență — care continuă să răspundă la o primejdie care s-a terminat demult.

   The Body Keeps the Score · 2014

   Trauma nu se depozitează ca poveste, ci ca stare a corpului.

   Argumentul lui van der Kolk pornește de la o observație clinică veche: oamenii care au trecut prin lucruri grele pot povesti coerent ce li s-a întâmplat și pot rămâne, în același timp, complet nefuncționali. Invers, alții nu au cuvinte deloc și totuși corpul lor spune tot — tresar la o ușă trântită, respiră superficial, nu pot sta cu spatele la o încăpere. Concluzia lui e că trauma nu se depozitează ca narațiune, ci ca stare fiziologică, iar terapia care lucrează doar cu povestea atinge doar jumătate din problemă. De aici interesul lui pentru abordări care trec prin corp: teatru, yoga, ritm, mișcare sincronizată. La copii, partea relevantă e că un comportament citit de adulți drept obrăznicie sau lene poate fi, la propriu, o stare de alarmă: un copil hipervigilent scanează fața adultului în loc să asculte lecția, iar unul care a învățat să se deconecteze pare absent tocmai când i se cere atenție. Cartea a fost și criticată — unele terapii pe care le susține au dovezi mai subțiri decât entuziasmul cu care sunt prezentate — dar distincția dintre poveste și urmă corporală a rămas utilă.

   “Trauma nu este povestea a ceea ce s-a întâmplat cândva; este urma pe care acel ceva a lăsat-o în minte, în creier și în corp.”

   Deschide fișa →