The Child, the Family and the Outside World

1 fișă

1. 01

   Părintele care dă greș din când în când, în doze pe care copilul le poate duce, îi face un serviciu pe care cel perfect nu i-l poate face: îi dă ocazia să descopere că lumea nu se sfârșește și că se poate repara.

   The Child, the Family and the Outside World · 1964

   Eșecurile mici ale părintelui nu sunt doar tolerabile, sunt materialul din care copilul își construiește răbdarea.

   Winnicott era pediatru înainte de a fi psihanalist și văzuse mii de mame, ceea ce se simte în formulare. Teza lui: la început copilul are nevoie de o adaptare aproape totală, fiindcă nu are încă aparatul de a suporta așteptarea. Apoi, gradual, părintele trebuie să dea greș — să întârzie, să nu înțeleagă din prima, să fie ocupat — în doze care cresc odată cu capacitatea copilului. Aceste eșecuri mici nu sunt tolerate, sunt necesare: din ele se construiește capacitatea de a aștepta, de a se liniști singur, de a suporta frustrarea. Perfecțiunea ar bloca exact această dezvoltare, pentru că un copil care nu întâlnește niciodată o lipsă nu are din ce să-și construiască interioritatea. De aici și conceptele lui înrudite: mediul care ține, adică brațele și rutina care susțin înainte ca copilul să se poată susține singur, și obiectul de tranziție, ursulețul murdar care e și al copilului și al lumii și pe care nimeni nu-l întreabă care din două.

   “Mama suficient de bună începe printr-o adaptare aproape completă la nevoile copilului și, pe măsură ce timpul trece, se adaptează tot mai puțin complet, treptat, potrivit cu capacitatea copilului de a face față eșecului.”

   Deschide fișa →