„Un sistem complex care funcționează se dovedește invariabil a fi evoluat dintr-un sistem simplu care funcționa.”John Gall · Systemantics: How Systems Work and Especially How They Fail · 1975 · Systemantics: How Systems Work and Especially How They Fail (1975) — «legea lui Gall»
Pornește de la bucla brută de o sută de linii; adoptă un framework când ai nevoie de stare durabilă, pauze umane sau rutare.
Peisajul open-source din 2026, ca exemple: orchestratoare pe graf cu stare și puncte de reluare (LangGraph), agenți cu intrări și ieșiri tipizate (PydanticAI), echipe pe roluri (CrewAI), agenți care scriu cod în loc să cheme unelte (smolagents), SDK-urile laboratoarelor de modele (OpenAI Agents SDK, Google ADK, Microsoft Agent Framework — fuziunea AutoGen cu Semantic Kernel din toamna lui 2025 — Claude Agent SDK). Criteriile: vezi fiecare apel de model și de unealtă? poți opri, relua, rejuca? te leagă de un singur furnizor de model? cât context adaugă singur? Pornește de la bucla brută peste API (o sută de linii); adoptă un framework când ai nevoie de stare durabilă, pauze pentru om sau rutare multi-agent. Ferește-te de „magia” care ascunde prompturi pe care va trebui să le depanezi.
Cardul spune: alege framework-ul târziu. Pasul următor e că bucla simplă de la care pornești devine instrumentul cu care judeci framework-ul. Când ai rulat manual o sută de linii, știi deja ce face agentul la fiecare pas. Apariția framework-ului devine o comparație: ce îmi adaugă în plus față de bucla mea? Dacă răspunsul e doar confort, nu e nevoie. Dacă îți dă stare care supraviețuiește repornirilor sau pauze pentru un om, atunci are rost. E ca atunci când gătești o dată o rețetă de la zero înainte să cumperi un aparat de bucătărie: abia atunci știi ce pas vrei să automatizezi. Fără bucla scrisă de tine, framework-ul îți dictează el ce e important. Următoarea întrebare: ce anume din bucla ta merită păstrat vizibil când migrezi?
Pasajul 1 s-a oprit la întrebarea: ce păstrezi vizibil când migrezi? Răspunsul lui Gall e dureros de clar: un sistem care îți ascunde propriile pași nu e un sistem, e o cutie neagră care eșuează târziu și inexplicabil. Deci criteriul real de alegere nu e lista de funcții, ci transparența. Framework-ul bun îți arată fiecare apel de model și de unealtă, exact ca bucla ta de o sută de linii. Cel rău îți spune „nu te îngrijora, noi știm ce facem” și îngroapă prompturile în adâncime. E ca diferența dintre un tablou de bord și un capac închis la capota mașinii: primul te avertizează înainte de defect, al doilea abia după ce ai rămas pe drum. Când compari framework-uri, pune mâna pe codul generat și întreabă: aș putea depana asta la trei dimineața? Dacă nu, nu e al taurui. Dar vizibilitatea are și un preț pe care îl plătești tu — și despre el e vorba în continuare.
De ce contează Framework-ul greșit se vede în a treia lună, când nu poți explica de ce a făcut agentul ce a făcut.