„Cetățeanul este cel care are dreptul de a participa la funcțiile deliberative sau judiciare.”Aristotel · Politica · -335 · cartea III, capitolul 1
Cetățenia nu se moștenește, se exercită: cine nu deliberează și nu judecă e doar locuitor.
Definiția lui Aristotel mută accentul de la naștere la funcție: cetățean e cineva care poate delibera în adunare și judeca în tribunale. Nu suficient să te naști într-un loc; trebuie să ai putere reală asupra treburilor comune. Un rezident care plătește impozite dar nu poate vota sau fi jurat e, prin această definiție, locuitor, nu cetățean. Statutul se dovedește prin exercitare.
Dacă cetățenia se dovedește prin exercitare, atunci ea nu e o cutie pe care o primești o dată, ci o practică care se întreține. Aristotel sugerează că puterea de a delibera se formează chiar folosind-o. Cine nu a vorbit niciodată într-o adunare nu are doar un drept nefolosit, ci o capacitate neantrenată. Gândește-te la un consiliu de bloc: un proprietar care vine la ședințe știe cum se iau deciziile și poate contesta o cheltuială. Unul care nu vine niciodată semnează orice i se pune în față. Același act de proprietar, dar doar unul funcționează ca membru real. De aici apare o întrebare incomodă: dacă participarea se pierde prin nefolosire, cine anume mai e cetățean astăzi, și ce anume ține această capacitate în viață?
De ce contează Un criteriu clar pentru dezbaterile actuale despre drepturi: întreabă nu cine are pașaport, ci cine are cuvânt real în deciziile care îl privesc.