„Fericirea, deci, este activitatea sufletului în acord cu virtutea, dacă sunt mai multe virtuți, în acord cu cea mai bună și cea mai desăvârșită dintre ele.”Aristotel · Etica nicomahică · -340 · cartea I, capitolul 7 (1098a)
Fericirea nu e ceva ce ai, ci ceva ce faci: exercițiul zilnic al celei mai bune părți din tine.
Aristotel mută fericirea din sfera posesiunilor în cea a acțiunii. Nu e ceva ce ai, ci ceva ce faci: exercițiul constant al facultăților cele mai bune ale omului — rațiunea, curajul, dreptatea. Un exemplu: un om bogat care nu face nimic demn nu e fericit în sensul lui Aristotel, pe când un profesor care își exersează gândirea și generozitatea zilnic da. Fericirea e performanță, nu loterie.
Dacă fericirea este activitate, atunci ea crește sau scade cu calitatea acțiunilor noastre, nu cu norocul lor. Un om poate fi fericit într-o zi grea, dacă a acționat bine; și nefericit într-o vacanță de lux, dacă n-a făcut nimic demn. Virtutea nu e un titlu, ci o practică zilnică, ca antrenamentul unui muzician. Iar dacă e practică, apare întrebarea firească: cum anume se dobândește ea?
De ce contează Corectează ideea modernă că fericirea vine din achiziții sau circumstanțe; ne amintește că vine din ce facem cu capacitățile noastre.