„Fericirea este activitatea sufletului în conformitate cu virtutea.”Aristotel · Etica nicomahică · -340 · cartea I, capitolul 7 (1098a16-17)
Fericirea nu se primește, se exersează: e ce faci bine, nu ce simți o dată.
Aristotel respinge ideea că fericirea ar fi plăcerea sau avere. Ea este o funcție specific umană: rațiunea pusă în lucru. Virtutea nu e un trait static, ci un mod de a acționa bine, repetat și cultivat. Un om fericit nu are noroc, ci învață, decide și acționează corect zi de zi. Un medic nu e bun pentru că are diploma, ci pentru că tratează bine pacienții.
Aristotel mută fericirea din categoria lucrurilor pe care le ai în cea a lucrurilor pe care le faci. Nu te aștepți la ea, o exersezi. Virtutea se naște din repetiție, ca în orice îndemânare. Cel care spune adevărul când e incomod își antrenează curajul, exact ca un alergator care își antrenează picioarele. O singură faptă bună nu face un om virtuos, cum o singură alergare nu face un sportiv. Fericirea devine astfel un meșteșug al vieții, nu un premiu. Dar dacă virtutea se învață prin obicei, apare o întrebare: cum alegem corect când două bine par să se bată cap în cap?
De ce contează Astăzi te ajută să nu confunzi fericirea cu achiziții sau momente de plăcere, ci să o cauți în ce faci cu competență și caracter.