„Plăcerea desăvârșește activitatea nu ca starea pe care o produce, ci ca un fel de desăvârșire suplimentară, așa cum înflorirea tinereții desăvârșește viața.”Aristotel · Etica nicomahică · -340 · cartea X, capitolul 4 (1174b31-33)
Plăcerea nu vine după activitate, ci se suprapune ei și o încununează, ca tinerețea asupra vieții.
Aristotel rezolvă o dilemă: plăcerea vine din activitate sau e altceva, adăugat? Răspunsul lui e subtil: ea nu e o stare în care ajungi după, ci ceva care se suprapune activității și o îmbogățește, cum floarea tinereții înfrumusețează viața fără să fie viața însăși. Un muzician nu cântă ca să ajungă la plăcere; plăcerea apare în timp ce cântă bine, ca strălucire a lucrului făcut cum trebuie.
Dacă plăcerea e o strălucire a activității, atunci a o urmări direct e o greșeală de adresă. Cauți ceva ce nu există singur. E ca și cum ai vrea flori fără plantă: le cumperi tăiate, dar se ofilesc repede. De aceea vacanțele sau cumpărăturile plătite ca „distracție” lasă adesea un gust de nimic. Ele nu sunt activitatea ta, ci un adaus detașat de ea. Vestea bună e că nu trebuie să cauți plăcerea deloc. Trebuie doar să faci ceva ce știi să faci bine, cu toată atenția. Plăcerea vine nechemată, ca mirosul pâinii în timp ce frămânți, nu după. Rămâne însă o întrebare: ce se întâmplă când activitatea e grea, dar plăcerea pare să apară oricum?
De ce contează Ideea explică de ce munca pe care o faci bine devine plăcută de la sine, și de ce plăcerea cumpărată separat rareori satisface.