„Virtutea este o dispoziție care hotărăște, constând într-o cumpătare față de noi, hotărâtă de rațiune și în felul în care ar hotărî omul înțelept.”Aristotel · Etica nicomahică · -340 · cartea II, capitolul 6 (1106b-1107a)
Virtutea nu e o regulă, ci judecata care găsește mijlocul potrivit între două extreme.
Aristotel definește virtutea ca un punct de echilibru între două extreme: curajul stă între lașitate și imprudență, generozitatea între zgârcenie și risipă. Mijlocul nu e identic pentru toți — e relativ la noi și la situație — și e găsit cu rațiunea, nu cu emoția. Un exemplu: a da 100 de lei unui prieten sărac poate fi generozitate; a da tot salariul e nebunie. Virtutea cere judecată, nu reguli rigide.
Cardul spune unde stă calea de mijloc. Pasul următor e cum ajungi acolo: prin repetare. Pentru Aristotel, virtutea nu e un talent cu care te naști, ci un obicei construit. Faptele modelează caracterul, nu invers. Cine evită de fiecare dată conversația grea devine laș cu fiecare ocazie ratată. Cine spune adevărul când e incomod își antrenează curajul, ca un mușchi. Gândește-te la bani: cine exersează micile cheltuieli gândite ajunge, în timp, să decidă bine și sumele mari. Mijlocul nu se găsește o dată pentru totdeauna, ci se păstrează prin practică zilnică. Iar asta ridică întrebarea firească: dacă exersarea contează atât de mult, cum recunoașteți momentele potrivite de exersat? La asta venim acum.
De ce contează Utilă pentru deciziile de zi cu zi, unde nu există formule: cât de mult ajut, cât de mult risc, cât de mult spun.