„Omul este mare în măsura în care se cunoaște mizerabil; un copac nu se cunoaște mizerabil.”Blaise Pascal · Cugetări · 1670 · Cugetări, fragmentul 397 (Brunschvicg)
A ști că ești mizerabil e deja o formă de măreție, pentru care materia nu are ochi.
Un copac se usucă, putrezește și moare fără să știe nimic din toate acestea. Omul, dimpotrivă, își vede lipsurile și suferă din cauza lor. Pascal întoarce situația: tocmai suferința aceasta e un semn de superioritate, pentru că a ști că ești mizerabil presupune un punct de vedere de care materia nu dispune. Un om care își recunoaște frica înainte de un examen e, prin asta, mai presus decât frica însăși.
Pascal face un pas în plus: slăbiciunea nu doar ne ridică, ci ne și obligă. Dacă putem privi propria viață din exterior, atunci nu mai suntem condamnați să repetăm aceleași greșeli pe automata. Un om care își vede împrumuturile cumulate nu le mai suportă pasiv; poate alege să taie cheltuielile. Copacul care se usucă nu are această opțiune — nu poate decide să se ude. Conștiința slăbiciunii e deci punctul de plecare al oricărei schimbări reale. Dar dacă a ne vedea defectele e atât de valoros, de ce e atât de greu să privim direct acolo unde ne doare?
De ce contează Util astăzi când ne rușinăm de vulnerabilitate: a-ți recunoaște slăbiciunile nu e un pas înapoi, ci dovada că poți privi propria viață din exterior și, deci, o poți schimba.