„Toate trupurile, cerul, stelele, pământul și regatele lui nu sunt egale cu cel mai mic dintre spirite.”Blaise Pascal · Cugetări · 1670 · Cugetări, fragmentul 347 (Brunschvicg)
Un spirit care gândește cântărește mai mult decât tot universul pe care îl cuprinde.
Pascal compară două ordine de mărime. Spațiul cosmic e uriaș, dar mut: nu se cunoaște pe sine, nu înțelege nimic, nu înseamnă nimic pentru el însuși. Un spirit, chiar unul umil, cuprinde în gândire cerul și stelele și le dă nume. Mărimea fizică nu e singura mărime; există o ierarhie a valorii în care conștiința întrece tot ce e măsurabil. O stea nu știe că arde; un copil care o privește știe.
Pascal vede gândirea ca pe un fel de ochi al lumii. Universul există de mii de ani, dar abia printr-un spirit el devine vizibil pentru cineva. Fără conștiință, tot ce arde și se mișcă rămâne netestificat. Când un om numește o stea, universul, într-un fel, se cunoaște pe sine. Gânditorul nu e doar un privitor mic în fața imensului; e singurul loc unde imensul capătă sens. Asta schimbă raportul de putere: nu trupul mare îl cuprinde pe cel mic, ci mintea îl cuprinde pe întreg. Un exemplu simplu: o fotografie a unui munte nu înseamnă nimic până când cineva o privește și o înțelege. La fel, cerul nopții are nevoie de privire ca să însemne ceva. Urmează întrebarea ce facem cu această putere ciudată de a cuprinde totul dintr-o cameră mică.
De ce contează Reamintește, într-o cultură obsedată de cifre și dimensiuni, că valoarea unei persoane nu se măsoară în amploare: un gând, o înțelegere, un act de conștiință pot cântări mai mult decât un imperiu.