„Nimic nu e mizerabil pentru cel care a ajuns la culmile fericirii, care e însuși culmea fericirii.”Boethius · Mângâierile filozofiei · 524 · Cartea II, proza 4
Fericirea ancorată în binele suprem rămâne neatinsă de necazuri externe.
Pentru Boethius, fericirea adevărată nu e o sumă de avantaje ci un fel de a fi, ancorat în cel mai înalt bine, pe care el îl identifică cu Dumnezeu. Mecanismul e că bunurile exterioare nu pot atinge ceea ce nu le depinde: dacă valoarea ta stă în ce ești, nu în ce ai, pierderea lucrurilor nu te golește. Un om care își găsește sensul în muncă, în principii sau în relații reale rămâne întreg chiar dacă pierde casa, titlul sau banii, pentru că nucleul lui nu era acolo.
Boethius nu spune că pierderea doare mai puțin. Spune că pierderea dezvăluie unde stătea de fapt fericirea ta. Sorții i se dă un rol de test: ea ia doar ce nu era al tău cu adevărat. Dacă totul se clatină și rămâi tu, înseamnă că nucleul tău era altundeva. Gândește-te la un om căruia i se termină brusc contractul. Dacă identitatea lui era funcția, se prăbușește cu postul. Dacă era meșteșugul și principiile, mai are de unde lucra mâine. Asta schimbă felul în care ne întrebăm ce suntem: nu ce avem, ci ce ar rezista dacă am pierde tot. Următorul pas e să vedem de ce fericirea plasată sus nu e rezervată doar filozofilor.
De ce contează Utile oricui își pune întrebarea ce rămâne din el după o pierdere mare: răspunsul e că, dacă fericirea era bine plasată, rămâne tot.