„Nu e nevoie de niciun judecător în afară de propriul tău suflet: el știe ce ai făcut.”Boethius · Mângâierile filozofiei · 524 · Cartea IV, proza 4
Conștiința e singurul judecător care a fost de față la toate faptele tale și nu poate fi mituit.
Boethius scrie din închisoare, condamnat pe nedrept de un tribunal politic, și își caută o instanță pe care nimeni nu i-o poate fura. Judecătorii externi se pot înșela sau corupe, dar sufletul propriu nu greșește asupra faptelor tale: el a fost prezent la fiecare faptă. Mecanismul e transparența conștiinței față de sine. Cine a furat știe că a furat, orice verdict altfel e irelevant. Astfel, chiar condamnat nedrept, omul cinstit rămâne liber în fața singurului judecător care nu poate fi mituit.
Boethius du ideea mai departe: conștiința nu doar judecă, ci și te însoțește. Nu poți evita ședința ei, nu poți schimba juriul, nu poți aștepta o cale de atac. Când un vecin te acuză pe baza unei zvonuri, el greșește poate din ignoranță. Conștiința ta nu are această scuză: a fost de față la fiecare gest. De aceea, liniștea ei e mai greu de câștigat decât orice achitare publică. Poți fi exonerat de toți și totuși să nu dormi. Sau condamnat de toți și să dormi liniștit. Întrebarea care urmează: dacă ea te însoțește mereu, cum o auzi corect, nu doar cum îți place?
De ce contează Folosește cuiva judecat nedrept, concediat pe baza unei minciuni sau respins de opinia publică: îi amintește că veredictul care contează e cel pe care conștiința lui îl dă asupra faptelor sale.