„Nu poți îndrăzni nimic mai frumos decât să fii asemenea lui Dumnezeu, cât poți.”Boethius · Mângâierile filozofiei · 524 · Cartea III, proza 10
Virtutea e singura avere pe care soarta nu o poate confisca.
Boethius preia aici o temă antică, de la Platon: calea spre fericire e o asemănare cu divinul, prin înțelepciune, dreptate și bine. Mecanismul e că Dumnezeu e definit ca binele suprem, deci a te asemăna lui înseamnă a cultiva exact acele calități care nu pot fi luate de noroc: virtutea, cunoașterea, bunătatea. Spre deosebire de bogăție sau putere, acest scop nu poate fi furat de soartă. Un om care își propune să fie drept și înțelept lucrează la ceva care crește doar prin el, nu prin circumstanțe, și niciun dezastru nu i-l poate confiscă.
Boethius scria în închisoare, așteptând execuția. Tot ce avea — averea, rangul, reputația — îi fusese luat peste noapte. Și totuși concluzia lui nu e amară, ci liniștitoare: dacă pierderea te poate lovi, înseamnă că nu a fost niciodată cu adevărat al tău. Ceea ce rămâne al tău e doar caracterul și judecata ta. Gândește-te la un om care își pierde jobul: diplomele și titlul dispar, dar felul în care tratează oamenii în acea săptămână grea rămâne al lui, nimeni nu i-l poate lua. Asemănarea cu divinul, spune Boethius, e ambiția care nu depinde de circumstanțe, pentru că se construiește din interior. Dar cum se cultivă, concret, o asemenea asemănare în viața de zi cu zi?
De ce contează Utile oricui caută un scop care nu depinde de piață, de alții sau de noroc: aspirația la propriul caracter e singura care nu poate fi luată.